Vreau in localitatea categoria minima
pretul maxim pentru este EURO

Putna

Putna este o localitate în județul Suceava, Moldova, România. Aici se află Mănăstirea Putna construită de Ștefan cel Mare între 1466 și 1469, în amintirea victoriei sale împotriva turcilor de la Chilia în 1465.
Populația este de peste 3.738 locuitori (Gura Putnei 1.324 locuitori și Putna 2.414 locuitori), de etnie română, religia predominantă este ortodoxia.
Putna este situată în partea de nord a județului Suceava, în depresiunea Rădăuți. Coordonatele geografice ale comunei Putna sunt latitudine nordica 47°87' și longitudine estică 25°62' și Gura Putnei sunt latitudine nordica 47°90' și longitudine estică 25°58'.
Putna a cunoscut un ritm de creștere economică în ultimul timp în care s-a dezvoltat prelucrarea lemnului.
Manastirea Putna
Spre deosebire de alte meleaguri moldovene, menționate documentar cu mult înaintea construirii unor biserici și mănăstiri pe cuprinsul lor, Putna, ca toponimic sau hidronimic din vechiul ținut al Sucevei nu este menționată în nici un document anterior fundării mănăstirii cu același nume, respectiv, anului 1466. Apare frecvent, în schimb, cealaltă Putna, din ținutul Vrancei, mai cu seamă în documentele de la Alexandru cel Bun, dar și de la unii dintre urmașii săi. Constatarea nu poate impune totuși concluzia fermă că zona situată pe valea Putnei, un pârâu montan care izvorăște de sub Obcina Mare și alunecă repede spre apele calme ale Sucevei, întâlnindu-le în dreptul satului Laura, a fost total nelocuită până la mijlocul veacului al XV-lea. Dimpotrivă, numeroasele biserici atestate în primele decenii ale acestui secol pe locuri din imediata vecinătate a Putnei constituie tot atâtea mărturii că zona respectivă cunoștea, încă de pe atunci, o remarcabilă viață religioasă și că Ștefan cel Mare s-a conformat tradiției, construindu-și mănăstirea în preajma unei biserici mai vechi. Din uricul său de la 15 martie 1490 rezultă că pe vremea lui Alexandru cel Bun numai în ținutul Sucevei existau „cincizeci de biserici cu popii lor”, supuse Episcopiei de Rădăuți, dintre care, pe vremea sa, șase au fost „întoarse și închinate să asculte de Mănăstirea (...) Putna, căci acele biserici și acei popi sunt din satele mănăstirii”. Ele erau, desigur, biserici parohiale, de sat, dar foarte aproape de Putna exista cu certitudine în primul sfert al veacului al XV-lea și o mănăstire. Aceasta este menționată într-un uric din 18 august 1427 prin care Alexandru cel Bun îi miluia pe frații Herman și Lațcu, întărindu-le „ocina lor (...), unde este casa lor, la Voitinu, unde acesta iese din pădure și din poiană și unde este mănăstirea lor și vechiul lor loc de cosit...”.
Dacă la aceste probe, riguros documentare, adăugăm și tradițiile privind existența unei vechi mănăstiri pe actualul teritoriu al satului Laura, unde ar fi trăit o vreme Daniil Sihastru, precum și pe cele referitoare la precedența chiliei din valea Vițeului și a unei bisericuțe de lemn care s-ar fi aflat chiar pe dealul Sionului, argumentele în favoarea fundării acestei ctitorii într-o zonă cu vechi tradiții monastice se înmulțesc simțitor.
Să rămânem însă la izvoarele istorice, în Letopisețul anonim al Moldovei, se spune că după cucerirea Cetății Chilia, în luna ianuarie 1465, Ștefan cel Mare s-a întors cu toată oastea la Suceava, poruncind mitropolitului, episcopilor și tuturor preoților „să mulțumească lui Dumnezeu pentru ce i-a fost dăruit lui...”. Nu se precizează aici cum anume trebuia să se concretizeze această mulțumire, dar, având în vedere importanța pe care o acorda voievodul însuși acestei victorii, este de presupus că ea urma să fie pe măsura evenimentului. Lucrurile se lămuresc, de altfel, în Analele putnene și în Cronica moldo-polonă, unde, imediat după relatarea izbânzii de la Chilia, se menționează foarte lapidar că la 10 iulie 1466 Ștefan-vodă a început să zidească Mănăstirea Putna, cu hramul „Preasfintei Născătoare de Dumnezeu”.
Cercetările arheologice din anii 1955-1956 au dus la concluzia că în incinta Mănăstirii Putna nu există urme de viețuire omenească „anterioare construcțiilor în piatră din vremea lui Ștefan cel Mare” și că „la venire constructorii au defrișat terenul prin ardere, descoperindu-se deasupra solului viu o dungă de cenușă și cărbuni, iar sporadic chiar trunchiuri de copaci carbonizați”.
Cele mai recente cercetări de acest fel, efectuate în anii 1980 - 1982, ar putea conduce totuși la concluzia că chiar pe actualul teritoriu al mănăstirii a existat o așezare monahală anteștefaniană, deoarece spre latura sudică a incintei, lingă temeliile casei domnești construite de Ștefan cel Mare, au fost descoperite câteva morminte, care, prin poziția lor stratigrafică, ar pleda în acest sens.

Din pisaniile și însemnările unor manuscrise păstrate aici sau ajunse cu vremea prin mari biblioteci din lume rezultă că, odată cu pornirea lucrului de către Ștefan cel Mare, au fost transferați de la Neamțu la Putna egumenul Ioasaf dimpreună cu mai mulți monahi, meșteri caligrafi și miniaturiști, care au procedat concomitent la organizarea scriptoriului mănăstiresc, copiind primele mineie și evangheliare necesare viitorului locaș. Prezența unui grup de călugări la Putna încă din faza fundării bisericii reclama, fără îndoială, o viață religioasă normală, conformă tipicului monahal, care, până la sfințirea noului edificiu, nu se putea desfășura decât la adăpostul unor chilii improvizate și al unei bisericuțe de lemn, probabil mai vechi și foarte apropiate, în orice caz, numai după două luni de la inaugurarea lucrărilor, Ștefan cel Mare emitea un act în care vorbea despre mănăstirea sa de la Putna ca despre un fapt juridicește constituit. Ne referim la uricul din 15 septembrie 1466 prin care voievodul făcea cunoscut tuturor că a cumpărat de la frații Stan, Jachim și Simion Babici, pe două sute de zloți tătărăști, satul Jicovul de Sus, dăruindu-l „cu toate hotarele sale vechi, cu câmpurile și poienile, cu muncelele, fânețele și izvoarele, sfintei noastre Mănăstiri Putna, unde este hramul Preasfintei și Preacuratei Maici a lui Dumnezeu și a Preasfintei ei Adormiri, pentru ca acest sat (...) să fie Mănăstirii noastre Putna uric, cu tot venitul, neclintit niciodată, în veci”. Acesta este cel mai vechi document cunoscut care atestă Putna din ținutul Sucevei, ca toponimic, în general, și ca nume al mănăstirii de aici, mai cu seamă, constituind, totodată, mărturia celei dintâi danii pe care Ștefan cel Mare o face slăvitei sale ctitorii monastice.
Dacă ar fi să calculăm durata lucrului la biserică după intervalul dintre fundarea și sfințirea ei, ar însemna că numai la acest edificiu s-a lucrat peste patru ani. în fapt, construirea bisericii a durat mai puțin, ea fiind terminată - după toate probabilitățile - pe la sfârșitul anului 1469, dar expedițiile întreprinse de voievod în Transilvania pentru lichidarea lui Petru Aron, ca și invaziile tătare din anii 1469 și 1470 nu i-au îngăduit s-o sfințească decât la 3 septembrie 1470. Până atunci, domnul i-a mai dăruit o jumătate din satul Maneuți și o vie de nouă fălci în hotarul Hîrlăului, diverse odăjdii și cărți, iar în ziua de 12 aprilie 1470 i-a făcut danie somptuoasa cădelniță de argint aurit, decorată cu motive gotice, una dintre cele mai valoroase opere de orfevrărie românească medievală, comandată unui atelier transilvănean special pentru a servi la sfințirea marii sale ctitorii.
Potrivit vechilor noastre letopisețe, ceremonia târnosirii s-a constituit - ca și fundarea - într-un prinos de recunoștință adus Providenței, de data aceasta pentru victoria voievodului din 20 august 1470 împotriva tătarilor, într-o „dumbravă ce să cheamă Lipinți, aproape de Nistru”. La festivitate au participat însuși ctitorul și familia sa, boierii divaniți și o mare mulțime de credincioși. Oficierea fastuosului serviciu religios a revenit unui impresionant sobor alcătuit din 64 de arhierei, preoți și diaconi, în frunte cu mitropolitul Teoctist al Moldovei, cu episcopul Tarasie al Romanului și cu arhimandritul Ioasaf, primul egumen al Putnei.
Lecturând eronat o inscripție de la Cetatea Albă, unii istorici au afirmat că Mănăstirea Putna ar fi fost construită de un arhitect grec, numit Theodor, dar cercetările ulterioare nu confirmă aserțiunea, demonstrând că Ștefan cel Mare nu a dispus niciodată de un asemenea arhitect.

Concepută ab initio ca necropolă domnească, mănăstirea a polarizat mereu atenția voievodului, care a dezvoltat-o progresiv și a vizitat-o frecvent, prezența lui fiind atestată aici chiar în ziua hramului din anul următor sfințirii, când emitea un privilegiu pentru Mănăstirea Probota, „scris de credinciosul său boier, pan Toma logofăt, la Mănăstirea Putna, în anul 6979 (= 1471), luna august, 15”, ceea ce înseamnă că obișnuia să rezideze uneori aici. Faptul reclama, desigur, amenajări speciale. Din conținutul unei vechi și mult discutate inscripții, care s-a pierdut în a doua jumătate a veacului trecut, rezultă că Ștefan cel Mare și-ar fi construit o locuință domnească la Putna în anul 1473. Transcris și publicat în 1862, cu evidente erori, de către ieromonahul Sevastian Georgiescul, textul acestei inscripții dispărute nu ne oferă, din păcate, certitudinea informației. Iată conținutul său în transcrierea citată: „Binecinstitorul domn al Țării Moldovei, nepotul lui Alexandru Voievod și fiul lui Bogdan Voievod, din coroana sfințită a lui Dragoș Voievod, Io Ștefan Voievod și-a făcut locuință sieși în Mănăstirea Putnei, în anul 6981 (=1473), luna mai”. Câteva lucruri sunt sigure totuși: că ieromonahul-epigrafist nu a inventat inscripția, ci numai a transcris-o greșit; că nu partea de text privind construirea de către Ștefan a unei locuințe la Putna, în anul 1473, este suspectată de erori, ci intitulația, sau, mai exact, partea introductivă referitoare la descendența lui Ștefan cel Mare din Dragoș-vodă; că ridicarea unei locuințe domnești la Putna, în vara anului 1473, apare ca un fapt perfect verosimil și, în sfârșit, că citatul ieromonah nu a comis erorile semnalate transcriind pisania din 1559 a lui Alexandru Lăpușneanu, care se află și acum la Putna - așa cum a crezut Melchisedec, iar după el și alții - ci o altă pisanie, care a dispărut într-adevăr. Semnalând și regretând erorile, mărturisind că el însuși a căutat-o, dar nu a mai găsit-o, reputatul slavist Eugen Kozak intuia valoarea acestei inscripții, presupunând că dacă lecturarea lui Georgiescul ar fi fost mai fidelă, mai demnă de încredere, ea ar fi prezentat un mare interes istoric, întrucât se afirmă răspicat (ausdriicklich) în cuprinsul ei „că Ștefan cel Mare și-a construit la Mănăstirea Putna, în luna mai 1473, o locuință domnească proprie (ein eigenes furstliches Absteigquartier)”.
Dincolo de controversele pe care le-a generat această inscripție, profund verosimilă, repetăm, în privința locuinței menționate, alte mărturii, mult mai certe atestă că la Putna s-a construit intens în perioada imediat următoare sfințirii. Subliniem în primul rând faptul că cercetările arheologice din 1955-1956, 1980-1982, au confirmat pe deplin existența - în epoca lui Ștefan cel Mare - a unei case domnești la Putna, pe latura sudică a incintei, iar din pisania puternicului Turn al tezaurului, situat pe latura vestică, precum și din cea de pe fațada estică a turnului de intrare în mănăstire, aflăm cu certitudine faptul că la data de l mai 1481 acțiunea de edificare a zidului perimetral, cu toate fortificațiile aferente, era încheiată. Lucrări de amploare, ele au cerut, neîndoielnic, timp și eforturi susținute, îngăduindu-ne presupunerea că ridicarea lor a fost impusă și urgentată nu numai de prezența bisericii si, a chiliilor mănăstirești, ci și de existența casei domnești de aici și de acumularea continuă a unor impresionante valori materiale și spirituale între zidurile sale.
S-a remarcat mai de mult că „... un atare centru întărit putea să facă față pilcurilor de oști prădătoare, care nu arareori se abăteau în incursiuni de jaf asupra Moldovei”, subliniindu-se, totodată, și importanța strategică a locurilor în care se construiau asemenea așezăminte fortificate, implicate frecvent în sistemul general de apărare a țării. Dintr-un letopiseț rusesc aflăm, bunăoară, ca în timpul campaniei din 1497, Ștefan cel Mare și-a adunat oastea „în munți, în locuri strâmte și de nepătruns, unde își avea și mănăstirea sa iubită, numită Putna, și acolo a stat de pază cu mare întărire, cu toată oștirea țării”.
Se știe, de asemenea, că, încă din această fază a începuturilor, s-a trecut aici la organizarea unui atelier de broderii în care se lucra cu fir de aur și argint, cu mătăsuri scumpe și pietre prețioase; a unui scriptoriu de reputație sud-est europeană, pentru care se aduceau foi de pergament și hârtie filigranată din apusul Europei; a unor ateliere de orfevrărie și ceramică etc., toate la un loc reclamând condiții de securitate sporită și spații de lucru adecvate, care, neîndoielnic, tot în incinta mănăstirii au fost asigurate. Cum arătau aceste construcții și cum erau ele distribuite în perimetrul așezământului sunt întrebări la care documentele istorice nu răspund, iar investigațiile arheologice, după cum vom vedea, cu toate că au adus importante clarificări până acum, încă nu și-au spus ultimul cuvânt. Sunt frecvent atestate în schimb generoasele danii și privilegii pe care domnul a continuat să le acorde veneratei sale ctitorii, sporindu-i considerabil averea, în urma lor, numai între anii 1470-1480, mănăstirea a dobândit, pe lângă moșiile anterioare, satele Balcăuți, Ostrița, Tîrnauca, Jicovul de Jos, morile domnești din târgul Siret, o moară pe Suceava, alta în satul Feredieni, un obroc anual de douăsprezece buți cu vin, numeroase cărți, odoare și odăjdii bisericești. Se înregistrează în același interval de timp și o importantă danie boierească, pe care o face marele vistier Ignatie, zis Iuga, în anul 1476, constituită din satul Șirăiți de peste Prut, dintr-o cădelniță și un chivot, lucrate în argint aurit, dintr-o sută de zloți ungurești și o sută de oi, pentru a i se asigura veșnica pomenire lui și soției sale Năștea, precum și copiilor acestora.
Mănăstirea se afla în plină ascensiune economică și spirituală, când asupra ei s-a abătut prima din seria grelelor încercări prin care avea să treacă de-a lungul veacurilor. După cum ne informează Letopisețele putnene, la 15 martie 1484, „în miercurea mare, la miezul nopții spre joi, a ars toată Mănăstirea Putnei, cu desăvârșire”. In pofida precizării de la sfârșitul acestei știri, proporțiile sinistrului sunt greu de stabilit, deoarece, în primul rând, zidurile de incintă, biserica, turnurile și alte construcții de piatră, prin însăși structura lor materială, nu puteau să ardă „cu desăvârșire”; apoi, unele broderii și manuscrise, care se aflau sigur la Putna în noaptea respectivă - cum ar fi, bunăoară, Acoperământul de mormânt al Măriei de Mangop sau Leastvița scrisă de monahul Vasile în 1472 - au ajuns totuși până-n zilele noastre; rezultă, de asemenea, din pisaniile unor dvere, a căror execuție s-a încheiat ori, dimpotrivă, a început la puțină vreme după incendiu, că nu s-au întrerupt cu acest prilej toate activitățile curente din cadrul mănăstirii, ceea ce înseamnă că aceasta nu a fost distrusă întru totul, ci numai parțial, avariile puțind fi remediate ulterior destul de operativ.
Noi danii continuă să ridice rangul social-economic al așezământului, căruia voievodul îi mai întărește, până în 1490, satele Vicșani, Frătăuți, Botășani și Climăuți, de pe Suceava; Greci de pe Șiret și Cozminul din ținutul Cernăuți, la care se adaugă „toate pietrele de ceară de la târgul nostru Șiret”, propriile mori din aceeași localitate și „vama cea mică de pe Suceava, ce este Ia Jicov”.

Anul 1490 culminează cu cele mai importante danii și privilegii pe care le-a dobândit Mănăstirea Putna până acum. Printr-o serie de urice emise în zilele de 15, 16 și 17 martie, Ștefan cel Mare îi închină 16 biserici cu preoții lor din ținuturile Suceava și Cernăuți, recunoscând, totodată, egumenului de la Putna dreptul de a judeca preoții respectivi; îi întărește, de asemenea, satele: Voitin, „unde a fost casa lui Hărman și a tatălui său Iațco”; Clicicăuți, pe Prut, la gura Derehluiului, în ținutul Cernăuți; Macicatovți, pe Suceava, împreună cu morile și cu mănăstirea din sat; mănăstirea de maici din Horodnic, împreună cu satul Balasinesti de pe Suceava; acordă călugărilor putneni dreptul de a-și aduce în fiecare primăvară și toamnă câte trei care mari cu pește, fie de la Dunăre, fie de la Prut sau de la Nistru, fără să plătească nici un fel de vamă; întărește aceleiași mănăstiri toată braniștea (= moșia) din jurul ei, indicându-i următoarele hotare: ,,de la obârsia Laurei, pe obcină până la Făleau și pe Făleau în sus, până la cărarea unde e groapa lui Alexe, la Șipot, de acolo pe obcină până la obârsia Sadăului, și pe obcină, până la obârsia Ruscăi și la obârsia Seleatinei, iar de acolo la Suceava, la Șipot, de acolo la Pogoniște, apoi la casa lui Benea și apoi iarăși pe obcină la Arsuri si, pe obcină, la Dealul lui Timotei și, pe obcină, la Runcul lui Berchez, și iarăși pe obcină la obârsia Veței și la obârsia Maleasei, de acmo la gura Putnei, unde se varsă în Suceava”.
Prin aceleași urice din 1490, domnul interzicea tuturor judecătorilor și globnicilor de a intra în vreunul din satele mănăstirii, iar protopopilor sau vornicilor oricărui mitropolit să aibă vreo treabă cu preoții din satele ctitoriei sale, aceștia din urmă fiind obligați să asculte numai de „acea sfântă mănăstire a noastră (...) și să plătească dare acolo și tot venitul ce se cuvine unui mitropolit de la popi”. Putna dobândește astfel prerogative cvasiepiscopale, devenind cea mai importantă mănăstire din Moldova.
După diverse izvoare documentare, numai Braniștea se compunea din munții Bucovul lui Goian, Cornul, Săcălusul, între Pâraie, Gigeul, Dealul între Putne, Dealul Crucii, Dealul Săcarii, Măgura, Gropile. Mintea, Jurovița, Tomnatecul, Bobeica, Țapul, Lucina, Moldova și Pofioniștea, iar pe teritoriul ei s-au constituit cu vremea următoarele sate: Putna, Gura Putinei, Carlsbergl, Straja, Sădăul, Tomnatecul, Ulma, Seletinul, Ropocelul, Plosca, Șipotele și Moldova sau Sulița.

La aceste imense domenii, Ștefan mai adaugă: în 1492, satul Ștubeiul, pe Bașeu, și „un loc din pustie pe cealaltă parte a Podragăi”; în 1501, satele Sinești și Onicicani, la Cîrligătură; în 1502, Iezerul Cerlenul (Roșul), peste Prut, cu satul Bălintesti și cu Seliștea lui Manea, satele Șcheia și Frăceni de pe Frumoasa, satul Fântâna Măcisul de Ungă Iezerul Cerlenul, un loc din hotarul Boiștii, cu satul unde a fost Fălcin, pe Frumusița, și un obroc anual de 150 de drobi de sare din ocna de la Trotuș.
Concomitent cu daniile de moșii și privilegii, voievodul și-a înzestrat necontenit necropola cu neprețuite comori spirituale, cu manuscrise miniate și ferecate, cu odăjdii și odoare de o inestimabilă valoare artistică, opere ieșite din mâinile pline de har și atât de frecvent anonime ale „mult-păcătoșilor monahi” de aici, cum ei înșiși se autointitulau uneori, cu umilință, în pisaniile splendidelor opere pe care le-au zămislit și care au dus faima Putnei atât de departe peste veacuri și hotare. În acest sens, pe bună dreptate, apreciază unii cercetători că dacă ar fi să comparăm rolul cultural al mănăstirilor de seamă din epoca lui Ștefan cel Mare cu instituțiile moderne din vremea noastră, „Mănăstirii Neamțu i s-ar putea atribui titlul unei facultăți de litere, pe când Mănăstirii Putna i-ar reveni gloria celei mai înfloritoare academii de arte frumoase din trecutul românesc”. Ea își merită din plin această glorie nu numai prin operele pe care le-a creat, ci și prin artiștii pe care i-a format în atelierele sale, o veritabilă școală în accepția cea mai proprie a noțiunii, înțeleasă, deci, ca proces de învățământ sistematic organizat. Este evident acum, în lumina celor mai recente cercetări, că scriptoriul Mănăstirii Putna sau atelierele sale de broderie, de icoane și de orfevrărie nu erau numai centre producătoare de manuscrise, miniaturi, ferecaturi, broderii, icoane și alte obiecte de cult cu valoare artistică, ci și scoli în care se învățau meșteșugurile respective, după anumite norme rezultate dintr-o îndelungată experiență. Mai mult, titlurile de retor, protopsalt, scholasticus, domesticus ș. a., atribuite unor monahi ca Eustație, Antonie și Lucaci, bunăoară, spre sfârșitul secolului al XV-lea și de-a lungul celui de al XVI-lea, atestă că aici, alături de atelierele menționate și de obișnuita școală elementară, de grămătici, în care se învățau scrisul și cititul, pe grecește și slavonește, funcționa și o scoală de nivel mai înalt, de ars dictaminis, adică de retorică, asemănătoare acelor scliola latina din Europa apuseană și cu o programă de studii similară, care cuprindea cel puțin retorica, logica, muzica psaltică și astronomia. Bazele acestei școli au fost așezate, neîndoielnic, în epoca, înfloritoare sub toate aspectele, a marelui domn și se consideră că „ea este prima școală medie din Moldova (...), în genul căreia nu exista la acea epocă nici una în Balcani, cu excepția Școlii patriarhale, din Constantinopol”.

După o viață de proporții epopeice, simțindu-și sfârșitul aproape, Ștefan cel Mare emite la 2 februarie 1503, un nou hrisov, cu semnificații testamentare, în care sunt recapitulate și reîntărite toate privilegiile Mănăstirii Putna de la întemeiere și până la data respectivă.
Letopisețele putnene consemnează evenimentul în stilul lor concis și exact, arătând că „binecredinciosul domn Io Ștefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a fost îngropat în mănăstirea zidită de dânsul, la Putna”, pe câtă vreme Letopisețul anonim al Moldovei asociază evenimentului și o serie de fenomene prevestitoare, susținând că „a fost în același an, înainte de moartea lui, iarnă grea și foarte aspră, cum nu fusese niciodată. Și au fost în timpul verii ploi mari și revărsări de ape și înnecuri din pricina apelor mari”, de unde se vede că înainte de a coborî pentru totdeauna sub lespedea somptuoasă din gropnița Putnei, Ștefan cel Mare urcase mai întâi în lumea nemuritoare a legendelor.
Destinată a fi necropolă domnească, biserica Mănăstirii Putna fusese inaugurată, în această postură, încă din luna decembrie 1477, când primea, pe latura stingă a gropniței, trupul neînsuflețit al celei de, a doua soții a voievodului, doamna Maria de Mangop, nefericita coborâtoare din neamul împărătesc al Paleologilor. Au urmat apoi, pe rând: în 1478 mitropolitul Teoclist I, îngropat pe latura nordică, interioară, a pridvorului; în 1479, Bogdan, și în 1480, Petru, ambii fii nevârstnici ai lui Ștefan cel Mare, îngropați sub o lespede comună lângă mormântul Măriei de Mangop.

Vechile anale și cronici moldovenești afirmă ca la 11 mai 1500 „a răposat roaba lui Dumnezeu, Măria, doamna lui Radul voievod și a fost îngropată în Mănăstirea Putna”, dar mormântul ei a rămas neidentificat până în prezent. Faptul că la această mănăstire se păstrează totuși un acoperământ de mormânt din a cărui pisanie rezultă clar că este al doamnei Măria, soția lui Radu cel Frumos, mama doamnei Maria Voichița și, prin urmare, soacra marelui Ștefan, constituie o dovadă în plus că aceasta a fost realmente înmormântată aici. Dealtfel, în pronaosul bisericii, pe dreapta, între mormântul lui Bogdan al III-lea și zidul dinspre gropniță, se află acel mormânt enigmatic, marcat acum cu un fragment de lespede, care, prin poziția sa, trebuie să aparțină unui membru al familiei domnitoare și pe care unii cercetători mai vechi - pornind tocmai de la această constatare - s-au grăbit să-1 atribuie lui Alexandru, fiul lui Ștefan cel Mare. Despre acesta însă chiar Analele putnene spun că a răposat la 26 iunie 1496 și că a fost „îngropat în mănăstirea de la Bistrița, lângă străbunicul său Alexandru voievod”, unde este, într-adevăr, atestat. Opinăm, în consecință, că ocultul mormânt de la Putna ar putea fi atribuit, cu destul temei, doamnei Maria Despina, soția lui Radu cel Frumos.
Potrivit celor mai sigure informații, acestea sunt mormintele pe care le-a primit necropola putneană până la moartea lui Ștefan cel Mare. Cortegiul înmormântărilor voievodale a continuat apoi cu doamna Maria Voichița, a treia soție a ctitorului, așezată în 1511 lângă mormântul soțului ei; cu Bogdan al III-lea - Vlad, fiul lor, îngropat în 1517 pe latura sudică a pronaosului; cu Maria Cneajna, fiica lui Ștefan cel Mare, așezată în 1518 lângă Bogdan al III-lea, fratele ei; cu Ștefăniță-vodă, fiul lui Bogdan al III-lea, înmormântat, în 1527, pe latura nordică a pronaosului și, în sfârșit, cu doamna Măria, a doua soție a lui Petru Rareș, îngropată în 1529, tot în pronaos, lângă mormântul precedentului. După această dată, inscripțiile de la Putna, vechile anale și cronici nu mai atestă nici o înmormântare domnească aici. Petru Rareș, cum bine se știe, își construiește în 1530 o necropolă proprie la Probota, unde vor fi înmormântați el, doamna sa Elena și fiul lor Ștefan. La fel vor proceda ulterior Alexandru Lăpușneanu la Slatina, Petru Șchiopul la Galata, frații Movilești la Sucevița și alți voievozi prin alte locuri.
Daniile către Putna se răresc, dar nu încetează cu totul sub urmașii imediați ai marelui voievod. Nicolae Iorga considera că mănăstirea începe să decadă în această vreme, deoarece analele domnilor nu se mai scriau acolo, ci la Probota și pentru ca „după mitropolitul David, mort la l aprilie 1509, nu se mai întâlnește multă vreme un mitropolit cu metania de la Putna”. Totuși mănăstirea continuă să trăiască încă vreo jumătate de veac pe vechile temeiuri așezate autoritar de ctitorul ei. Bogdan al III-lea îi face danii opt sute de zloți, odoare de preț, printre care și renumita Dveră de la 1510; Ștefăniță-vodă îi reîntărește vechile privilegii și moșii de pe vremea bunicului său, iar Petru Rareș însuși îi sporește averea dăruindu-i, printre altele, satul Petrecanii pe Bașeu și un clopot de mari proporții, denumit „Ușerul”, păstrat până în zilele noastre. La 8 martie 1536 însă un nou incendiu tulbură viața mănăstirii, producându-i importante stricăciuni, fără să afecteze și biserica. Dintr-o însemnare pe un minei din secolul al XV-lea, aflăm că au ars atunci „casele domnești, amândouă trapezele, bucătăria, spitalul și cămara”. Se trage astfel concluzia că aici funcționa, pe lingă atelierele menționate mai sus, și o bolniță, adică un spital mănăstiresc. Această concluzie este întărită de existența unei copii, făcută la Putna în 1543, după un tratat de medicină din secolul al XV-lea, scris în limba latină și intitulat Proemitatia quaedam ad medicinam spectantia (Unele considerații privitoare la medicină), fapt în care unii cercetători văd - pe drept cuvânt - dovada că în școala de aici se preda călugărilor, pe lingă alte discipline, „și medicina după cursurile de medicină ale apusului Europei”.
Vremuri grele au urmat, dar nu numai pentru Mănăstirea Putna, ci pentru întreaga Biserică Ortodoxă din Moldova, sub domniile lui Iliaș Turcitul (1546 - 1551), Despot-vodă (1561 - 1563) și Ioan-vodă cel Viteaz (1572 - 1574), ultimul mergând cu măsurile împotriva clerului până la confiscarea tuturor averilor mănăstirești. Situațiile dificile create de ei au fost întrerupte binefăcător de cele două domnii ale lui Alexandru Lăpușneanu (1552 - 1561 și 1564 - 1568), pe care îl aflăm, dealtfel, nu numai ca donator al Mănăstirii Putna, ci și în postură de ctitor al unui edificiu de aici, care, din păcate, nu s-a păstrat, dar care este atestat de pisania acestuia, datând din 1559, încastrată acum în peretele estic al capelei de iarnă cu hramul Sfinților Apostoli Petru și Pavel.
Sub domnia lui Petru Șchiopul se revine complet la stătu quo ante, Putna dobândind de la acest voievod noi proprietăți, printre care satele Cuciurul, Pleșcenții și Stăucenii, iar de la un oarecare Nicolas, grec din Cotnari, încă trei fălci de vie. Un alt sat - Crasna - „ce l-au cumpărat Filotei, episcopul Husului și l-au dat danie sfintei Mănăstiri Putnii” îi este întărit de Ștefan al II-lea Tomșa în timpul primei sale domnii (1611 - 1615). Câțiva ani mai târziu, sub a doua domnie a aceluiași voievod, o nouă urgie se abate asupra marelui așezământ putnean, provocând incalculabile și irecuperabile pagube întregului patrimoniu cultural-artistic românesc. După cum rezultă dintr-o scrisoare adresată la 24 iunie 1622 de Ștefan al II-lea Tomșa sfatului Bistriței transilvane, o ceată de tâlhari din acest ținut a prădat mănăstirea: „au spart ușile și au stricat vistearele, luat-au averea, argintul și sculele mănăstirii toate, carile au fost făcute de cei domni bătrâni, și au muncit (= torturat) călugării de i-au arsu și i-au tăiat și le-au luat treizeci de cai și bani și covoare și alt tot ce au găsit”. Fără îndoială că și pe asemenea căi au ajuns unele odoare bisericești de mare valoare și, mai cu seamă, unele dintre cele mai prețioase manuscrise moldovenești din secolele al XV-lea și al XVI-lea, în diverse colecții de peste hotare...
În timpul primei sale domnii (1626 - 1629), Miron Barnovschi reîntărește egumenului de la Putna dreptul de jurisdicție asupra tuturor satelor aparținând acestei mănăstiri, fără să adauge însă și altele pe lângă ele. Noi danii se înregistrează, în schimb, sub domnia lui Vasile Lupu (1634 - 1653), al cărui zel constructiv conferă o nouă strălucire arhitecturii moldovenești, mai ales prin magnificele sale ctitorii de la Iași. Acesta dăruiește Mănăstirii Putna, în 1646, „moșia Sf. Onufrie cu biserica cea zidită”, moșie care mai aparținuse Putnei pe vremea „cînd era acolo biserica cea de lemn”. Tot el reîntărește în 1647 „munții sfintei Mănăstiri Putna”, adică Braniștea, dar, din păcate, șase ani mai târziu își va încheia prima domnie cu nefaste consecințe pentru biserica lui Ștefan cel Mare de la această mănăstire. Se știe că în lunile aprilie-septembrie 1653, au loc luptele pentru domnie dintre logofătul Gheorghe Ștefan, ajutat de munteni și transilvăneni, pe de o parte, și Vasile Lupu, ajutat de cazacii ginerelui său Timus Hmelnițki, pe de altă parte. Potrivit unei aserțiuni, cu acest prilej Vasile Lupu i-ar fi încuviințat lui Timus Hmelnițki să devasteze Mănăstirea Putna pentru a căuta presupusele comori ale lui Ștefan cel Mare. Deși aserțiunea pare neverosimilă, fapt pentru care însuși Neculce o relatează în O samă de cuvinte și nu în Letopisețul propriu-zis, totuși domnul este aspru înfierat de cronicar: „Vasilie-vodă, zice el, aproape de mazilie, au greșit lui Dumnedzeu, că i s-au întunecat mintea spre lăcomie, de au stricat Mănăstirea Putna, gândind că va găsi bani, și n-au găsit. Și s-au apucat să o facă de nou iarăși precum au fost, și nu i-au agiutat Dumnedzeu să o facă. Că au zidit-o numai din temelie din pământ și pană la ferestri, și i-au luat Dumnedzeu domnia. Că s-au sculat Gheorghie Ștefan logofătul cu oaste asupra lui și l-au scos din domnie. Iar plumbul cu careli au fost acoperită Mănăstirea Putna i-au luat cazacii lui Timus, a ginerelui Vasiliei-vodă, de l-au dus la cetate la Suceavă, de au făcut glonțuri de pușcă...”, învins, Vasile Lupu se refugiază peste Nistru, iar Gheorghe Ștefan se proclamă domn al Moldovei. Timus Hmelnițki, grav rănit, moare la Suceava în ziua de 18 septembrie. Rezidirea monumentului continuă, dar cu mari intermitențe. Conform pisaniei slavone din pridvor, de deasupra ușii care duce în pronaos, „această biserică a înnoit-o Io Gheorghe Ștefan-vodă și s-a sfârșit în zilele lui Istrati Dabija-vodă, în anul 7170 (= 1662)”, așadar, după aproape zece ani de la demolare.
În primii ani ai veacului al XVIII-lea, Mihai Racoviță-voievod absolvă mănăstirea de plata oricărui tribut (1707), iar Antioh Cantemir îi scutește vecinii din satul Cuciurul „de gorștină, desetină, conace, podvezi și de cai de olac și oprește starostelui de Cernăuți, deșugubinarilor și globnicilor intrarea în acel sat mănăstiresc, menținând însă jurisdicțiunea vornicului mare în cazuri de moarte de om”. Un nou sat - Ciudiul, din ținutul Sucevei - îi este făcut danie, în 1707, de către Maria comisoaia și Irina stolniceasa. Privilegiul de la Antioh Cantemir este reîntărit, ulterior, în mai multe rânduri, de Nicolae Alexandru Mavrocordat, respectiv, în anii 1710, 1712 și 1715. Cu a doua sa domnie, impusă de turci în toamna lui 1711, ca urmare a eșecului moldo-rus de la Stănilești, Nicolae Mavrocordat inaugurează, mai întâi în Moldova, apoi și în Țara Românească, regimul fanariot. „Vremi grele, spunea Iorga, în care toată povara împărăției turcești slăbite, scăzute, putrezite, dar din ce în ce mai lacome, apasă pe umerii țăranului român”.
Deși au excelat, într-adevăr, printr-un fiscalism apăsător, în tendința lor de grecizare a Bisericii românești, domnii fanarioți oferă totuși acesteia felurite privilegii, încercând să și-o aservească, fără a izbuti însă. Putna primește noi danii și succesive reîntăriri ale celor vechi, din partea lui Mihai Pacoviță, a lui Grigore al II-lea Ghica și a lui Constantin Mavrocordat, iar de la un boier, pe nume Grigorie Apostol, biv-vel paharnic, dobândește, în 1723, moșia Șerpenii. Din păcate, un puternic seism produce în 1739 grave avarii atât bisericii, cât și zidurilor împrejmuitoare, fortificațiilor acestora și altor construcții din incintă, avarii cărora li se adaugă, la scurt interval, un nou jaf. Potrivit mărturiilor oculare ale arhimandritului Vartolomei Măzăreanu, relatate în Istoria pentru sfânta Mănăstire Putna, pe la sfârșitul lunii septembrie din același an, părăsind Moldova, moscalii au prădat și această ctitorie, luând „toate dobitoacele și toate averile boierilor țării, adăpostite în puternicul turn mănăstiresc”. Imediat după ei, părăsi definitiv țara și Mitropolitul Antonie, în locul căruia Grigore al II-lea Ghica, (eludându-i pe Ioanichie de Roman, pe Varlaam de Rădăuți și pe Teofil de Huși, toți trei episcopi pământeni), numi „un grec învățat, dintre cei de pe lângă dânsul, pe Nichifor, călugărit la Neamț, poate anume pentru aceasta...”. Este primul din cei doi mitropoliți greci pe care a reușit să-i impună Moldovei regimul turco-fanariot de-a lungul întregii sale existențe în această țară (1711 - 1821) și despre care se afirmă că, în general, nu a fost un rău cârmuitor. Mănăstirea Putna a rămas însă nerestaurată în cei zece ani ai arhipăstoriei sale (1740 - 1750), agravându-și treptat avariile produse de cutremurul din 1739, deși i s-au reînnoit și în acest răstimp, vechile privilegii.
Într-un cuvânt, Mănăstirea Putna trăia din plin acum o intensă viață spirituala, ale cărei direcții fundamentale vizau promovarea unor idei moral-politice și sociale noi, iluministe, transpunerea în limba română a imensului tezaur literar-religios, care circulase mai înainte în limba slavonă, și constituirea unei literaturi istorice, morale și religioase autohtone, originale. Mentorul acestor direcții majore în activitatea culturală de la Putna a fost proin-mitropolitul Iacov, iar cel mai fecund și mai talentat reprezentant al lor a rămas Vartolomei Măzăreanu, autorul unui număr de „peste 40 de scrieri: alcătuiri personale, tălmăciri, simple manuscrise, care vădesc răbdarea și hărnicia sa”, toate scrise într-o limbă românească „fluentă și plăcută”.
Foarte curând însă o nouă urgie se abate asupra întregii țări, lovind puternic și mănăstirile din nordul Moldovei. La 7 mai 1775, cu acordul Porții otomane, Imperiul habsburgic răpește Moldovei Bucovina, iar în 1783, sub împăratul Iosif al II-lea, sunt expropriate și desființate toate schiturile și mănăstirile din această parte a țării, cu excepția Putnei, Suceviței și Dragomirnei.
Noua situație, deosebit de precară, a vechilor așezăminte monahale bucovinene se răsfrânge expresiv într-o scrisoare deschisă pe care starețul Sila de la sihăstria Putnei o adresează tuturor credincioșilor ortodocși din Bucovina, arătând că „smeriții bătrâni” de la această sihăstrie, „fiind acum de acești nemți împrejurați și de toate părțile închiși și strâmtoriți și supărați și năcăjiți și foarte jăcuiți la vămi”, au ajuns într-o situație jalnică, fără nici un venit, înglodați în datorii, lipsiți până și de hrana zilnică..., în asemenea împrejurări, biserica de lemn atribuită lui Dragoș devine biserică parohială „pentru poporenii acestui sat (...), însă tot supt păstoria și purtarea de grijă a Mănăstirii Putnii”, unde, în 1785, sunt transferați și călugării de la sihăstria Putnei, care, abandonată fiind, va cădea treptat în paragină. Egumenului de la Putna i se confirmă totuși, la 12 martie 1788, dreptul de a purta în continuare bederniță, cruce pectorală, mitră și cârjă episcopală, deși atribuțiile religioase, juridice, culturale, sociale și economice ale mănăstirii sunt considerabil reduse de către noua stăpînire. Continuă, de asemenea, să funcționeze școlile acestei mănăstiri. Dintr-o diată pe care și-o face Vartolomei Măzăreanu, la l ianuarie 1779, aflăm că, pe lângă altele, el a construit în preajma „vechii mănăstiri”, adică în preajma bisericii de lemn de la Putna, „o școală mare șl o școală mică, tot sub un acoperământ”. Relatarea nu trebuie înțeleasă în sensul că acum se înființează cele două școli, ci în sensul că pentru aceste școli care au funcționat și mai înainte, probabil, în incinta mănăstirii, el construiește, mai apoi, un local nou și special, în afara ei. Că școala, sau școlile, de la Putna funcționau mai de mult, o dovedește și Testimoniul (= certificatul), eliberat la l aprilie 1778 de Măzăreanu însuși absolventului Ioan Bălășescul, în vârstă de 12 ani, care învățase aici de pe când avea 5 ani și căruia i se făcea aprecierea că „este el în vârstă mică, dara în pricepere bun”, fiind recomandat, ca urmare, „pentru cinul ierodiaconiei, ca după aceea să fie și al doilea dascăl în școala de aice”. Din conținutul Testimoniului citat rezultă că la această scoală se învățau - „si de rost și cu înțelegere” - următoarele materii: „ceaslovul, psaltirea, octoicul, catehisul moldovenește șî rusește, alcătuirea scrisorilor moldovenește, psaltichia după melodia grecească, gramatica, geografia cea tălmăcită de episcopul Amfilochie după Buffier, retorica, piatra evangheliei asupra despărțirii bisericii răsăritului de a apusului, epistolia arhiepiscopului Eughenie, istoria bisericii după Evsebie și alți istorici de la începutul creștinătății, până la veacul al IX-lea și până la soborul din Florența și scurtata teologie platonească”. Certificatul lui Ioan Bălășescul, viitor episcop al Bucovinei sub numele de Isaie, înmormântat la Mănăstirea Putna în 1834, este semnat de Dositei, episcopul Rădăuților, Vartolomei Măzăreanu, ,,mădular academiceșteii teologii Kievului și îndreptătoriu (= inspector) școalelor domnești, episcopești și mănăstirești ale Moldovei” și de Ilarion, „ieromonah, mădular al filosofilor Patmosului și învățătoriu psaltichiei școalelor Moldovei”.
La sfârșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a celui de al XlX-lea, mănăstirea își păstrează, în linii mari, înfățișarea dobândită pe vremea lui Iacov Putneanul, dar numărul călugărilor scade vertiginos, fiind limitat de autoritățile habsburgice la maximum douăzeci și cinci. Prefaceri substanțiale, cum vom vedea mai departe, se produc; între ani 1852 - 1856, când se procedează la înlocuirea tuturor construcțiilor de lemn ale mănăstirii cu altele noi, de zid, lărgindu-se, totodată, și incinta.
La capătul acestei campanii reconstructive, prevalându-se de un demers mai vechi al egumenului Artimon Bortnic pe lângă „înalt prea cinstitul consistoriu episcopal din Cernăuți”, autoritățile austriece din Bucovina constituie o comisie, prezidată de Anton Schonbach, „conceptist imperial guvernamental”, care procedează, între 11 - 17 noiembrie 1856, la deschiderea și cercetarea mormintelor voievodale din biserica Mănăstirii Putna. Operația s-a efectuat in prezența călugărilor mănăstirii și a multor români bucovineni veniți aici anume pentru aceasta. Printre ei se afla și Iraclie Porumbescu, tatăl compozitorului, paroh pe atunci la Putna, patriot ardent și admirator profund al gloriei străbune, care, scriind despre emoția trăită la vederea rămășițelor pământești ale lui Ștefan cel Mare, considera neîndestulătoare propria-i simțire, pentru a trăi în toată adâncimea ei această emoție și chema, de aceea, „națiunea întreagă să simțească (...) acest moment sacru și maiestos”. Mai apoi, el exclama răscolit: „Moldovă, Moldovă, veche și nouă, iată eroul tău, iată părintele tău, iată creatorul cununii tale!”, încordarea și tăcerea deveniseră atât de profunde, scrie Iraclie Porumbescu, încât se auzeau cum bat inimile în piepturile celor de față și „nu se văzu ochi fără lacrimi și chiar pe cei de alt neam, carii se aflară de față la acest minut grandios și istoric, îi văzui cu adevărat urniți și cutremurați în cea mai adâncă adâncime a inimii lor!”.
După inventarierea și descrierea exactă a tuturor obiectelor prețioase găsite în morminte, din care unele figurează acum în muzeul mănăstirii, criptele sunt închise la loc, așa cum au fost. Documentele redactate minuțios cu acest prilej sunt publicate ulterior în limba germană mai întâi parțial de către F. A. Wickenhauser, apoi integral de către cunoscutul arhitect austriac K. A. Romstorfer, restauratorul bisericii Mănăstirii Putna Ia începutul veacului nostru. Din conținutul lor rezulta, odată mai mult - și în pofida tuturor opiniilor contrare - că mormintele voievodale de la Putna nu au fost prădate niciodată, în accepția proprie a noțiunii. Pentru a spulbera numeroasele fabulații care circulă în sensul acesta, mai ales pe cale orală, este suficient să trecem în revistă cele mai prețioase obiecte găsite în ele, conform protocolului încheiat la 2 decembrie 1856, de către amintita comisie austriacă, toate la un loc pledând, prin însăși valoarea lor, teza nonviolării, până la data respectivă, a mormintelor din care au fost scoase, cu excepția celui aparținând marelui ctitor, care mai fusese cercetat o dată, pe vremea lui Scarlat Ghica-vodă (1758), - dar tot oficial și tot fără intenții prădalnice. Iată, pe scurt, lista acestor obiecte, în ordinea descoperirii lor la 1856.
„Având în vedere interesul istoric și arheologic al rămășițelor vestimentare, ca și al inelelor și al celorlalte odoare ce au fost găsite în aceste morminte, s-au făcut desene și fotografii ale acestora, ca și ale mormintelor deschise (...), iar de către comisarul tehnic s-au făcut planuri în ceea ce privește așezarea arhitectonică a bisericii Mănăstirii Putna (...) - Apoi, resturile mortuare, prefăcute în țărână, care au fost scoase din mormintele pronaosului, au fost așezate în sicrie noi, la loc în mormintele lor, iar obiectele demne de păstrat s-au așezat în mod corespunzător și s-au încuiat sub sigiliul comisiunii într-un dulap al mănăstirii, de asemenea sigilat, cu indicația persoanelor cărora aceste obiecte le-au aparținut în viață”.
La sfârșit, „apreciind că Ștefan cel Mare și familia sa sunt într-o deosebită cinste în amintirea poporului”, comisia propunea ca să se „ridice chiar în Mănăstirea Putna - potrivit dorinței întregii țari -- un monument corespunzător pentru a se păstra amintirea descoperirii mormintelor domnești aflătoare acolo”.
Profunde și ample ecouri au produs, de asemenea, în cugetele românilor de pretutindeni, marile serbări organizate la Putna în anii 1871, 1904, 1954, 1957 și 1966, cu prilejul aniversărilor și comemorărilor legate de fundarea și sfințirea secularului monument sau de urcarea lui Ștefan cel Mare în tronu